i'm fine!

Sau cel putin incerc. Am revenit. Cu mult mai mult sarcasm. Dupa cum v-ati dat seama am supravietuit operatiei, marea provocare e daca voi rezista si la tot ce urmeaza. Trebuie sa recunosc ca operatia nu a fost kiar asa oribila, mai naspa e senzatia de ulei incins pe piele cand iti face anestezia- in cazul meu a fost locala. Ah, poate si momentul in care te coase. Dar adevarata provocare incepe cand anestezia isi pierde efectul. Atunci iti vine sa te intrebi ce a fost in capul tau. Si uite asa, stateam linistita in rezerva asteptand fisa de externare, discutand cu colega de camera care urma sa faca rinoplastie (nu ii placea nasul ei si a vorbit cu mami si tati sa ii cumpere unul nou, asa ca nu aveau ce face ce 1000 de euro) cand m-a lovit. Durerea. Si nu imi doream decat sa ajung acasa si sa tip cat ma tin plamanii, eventual sa o bat pe sora mea ca nu mi-a zis ce  ma asteapta. Bineinteles ca atunci cand am ajuns trebuia sa fac pe-a grozava ca sa nu o sperii si supar pe mama, asa ca am tipat doar pe dinauntru. Si asa a inceput calvarul. Calmante care nu isi faceau efectul, gheata care se topea prea repede, dormit- daca mai poate fi numit asa- in 2 pozitii amblele cu mana ridicata, plimbat prin camera si multi nervi datorati neputintei de a mai face ceva. E destul de ciudat sa te hraneasca altcineva la 23 de ani. Si cand credeam ca nu poate fi mai rau de atat...surprise! Azi a trebuit sa imi schimb pansamentul. Lucru care pare destul de simplu si inofensiv. Dar nu e chiar asa. Cu toata finetea si mila dlui doctor rezident am crezut ca o sa ma urc pe pereti sau lesin. Cand a inceput sa imi dea cu spirt pe fire nu am realizat ca asta e de fapt o nimica toata...Mi-a indreptat iar degetul si atunci am simit sa se rupe ceva din mine, dar eram inca curajoasa. Sau mai bine zis ma gandeam ce se va intampla daca o sa ii dau un bocanc intre ochelari asistentei care comenta ca o tampita ce e. Insa dupa ce am iesit pe usa spitalului nu am mai rezistat, au inceput sa imi curga siroaie de lacrimi, urmate apoi de hohote de plans. Abia cand am ajuns acasa si am luat 2 pastile de ketonal(imi scosesem cateterul, calmantele intavenos nu dadeau rezultate) si prietena mea gheata, am inceput sa ma mai linistsc. Urmeaza kinetoterapia, sa vedem daca acolo tot tortura e, ca peste doua saptamani sigur va fi, ca imi va scoate firele. Poate ca sunt eu prea finuta si sensibila, poate prea rasfatata, dar nu exagerez deloc. This is a fucking nightmare. Asa ca aveti grija pe mana cui va dati sau mai bine tineti minte: paza buna trece primejdia rea! Sa fiti sanatosi!

p.s.: Data viitoare o sa o bat pe asistenta cu pricina, ca pe sora mrea o iubesc si ii sunt recunoascatoare ca ma suporta si are grija de mine in perioada asta.