girls wanna have fun again!

Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca am avut vremuri mult mai bune decat acum. Asa ca acest post este cu dedicatie prietenelor mele care mi-au redat pofta de viata si energia care ma caracterizau. Era cat pe ce sa le refuz pentru a doua oara si sa le las sa mearga singure. Ma bucur ca nu am facut-o. Ne-am distrat si cel mai important am fost impreuna. Va multumesc, fetelor!

Mai exista romantism!

Stiu ca titlul suna aproape ciudat pentru timpurile in care traim. Suntem de cele mai multe ori prea ocupati cu problemele de zi cu zi incat uitam sa fim si altfel decat stresati. Si totusi sa va povestesc ce mi s-a intamplat acum cateva zile. Asa poate o sa intelegeti. Datorita faptului ca ziua mamicii mele a picat in timpul saptamanii am sarbatorit-o in weekendul dinainte. Ca eu nu puteam lipsi de la terapie sau Stef de la scoala sau sora mea de la service. Si uite asa ne-am adunat tot bagajelu’ si am pornit spre maxi, bucurosi ca mergem acasica la mamica. Bucurosi ca am prins locuri pe scaun, stateam cuminti asteptand sa plecam, sa treaca mai repede timpul si sa nu mai inspiram toate mirosurile…neplacute. In stanga mea un pusti, venise de la scoala. L-am observat pentru ca avea un trandafir in mana. M-am gandit ca are intalnire si am zambit. Pentru a trece timpul mai repede si pentru ca am o imaginatie tare bogata am inceput sa fac supozitii. O fi ziua ei sau poate vreo aniversare stiuta doar de ei sau un gest care ascunde o greseala. Hmmm…Nu sunt rautacioasa, trebuie sa recunoastem cu totii ca astea sunt in general motivele pentru care primim flori de la iubitii nostrii. De cele mai multe ori, nu vin cu flori doar ca sa ne vada zambind emotionate. Dupa toate variantele de scenarii inchipuite mi-a parut rau ca ma gandesc la motive in loc sa apreciez gestul. Pentru ca este unul romantic, indiferent de motiv. Si asa am ajuns sa ma gandesc cati barbati mai fac in secolul vitezei astfel de fapte. Multi dintre ei sunt prea macho pentru asa ceva, altii prea misogini si cei mai multi putin indiferenti. Cum bine zice nenea simpatic care vine si el la terapie, nu mai e cool sa pupi mana unei domnisoare sau sa ii daruiesti o floare, asa ca nu o sa imi observe nimeni degetul bolnavior. Dar sa revenim. Eram fericita, zambeam stiind ca exista romantism, chiar daca e pe cale de disparitie. Apoi la urmatoarea statie au urcat niste colegi/ amici de-ai sai. Si asa am aflat adevarata poveste, tipic romaneasca. Prietenii care fac misto ca ai indraznit sa iubesti si sa fii altfel fata de turma si EA care probabil o sa il faca sa nu mai repete prea curand gestul daca nu deloc. Cel mai mult m-a enervat si inca ma enerveaza instinctul de haita sau turma al barbatilor. Cand e cu baietii are o sete nebuna sa arate ca tot el e sefu’ chiar daca are gagica, ca nu s-a schimbat nimic la el, e la fel de smecher, asta asa ca o mica paranteza. Asadar, acest pusti romantic a avut de suferit doua dezamagiri si umilinte. Prima dintre ele a fost probabil mai dureroasa fata de cealalata. Iubita lui, pentru care el sacrificase 5 lei sa ii faca o surpriza frumoasa, nu a mai ajuns la intalnire. Lucru care probabil o sa il faca sa se schimbe. Vorba aia, daca cu frumosu’ nu merge…atunci cu indiferenta. Si de parca asta nu ar fi de ajuns, au aparut prietenii binevoitori care sa il sicaneze. Ghici cine a primit in final trandafirul ? Eu. Dar nu pentru asta am calificat gestul drept romantic, va asigur. Poate ca suna copilaresc si stupid, dar pe mine toata povestea m-a facut sa zambesc, intr-o perioada in care asta se intampla tot mai rar.

La multi ani, mami!

Astazi e o zi foarte speciala. E ziua unei eroine, mama mea. Cea care m-a sufocat cu iubire si m-a crescut si educat cum a crezut ea ca e mai bine. La multi ani, mamico!

i'm back!

I am back and I am happy about it!
A trecut atata timp, incat am emotii, parca e pentru prima oara. Am atatea idei, atatea de povestit si parca nu stiu cu ce sa incep. Ma simt stangace si am emotii. Exact ca la primul meu post. Numai ca acum e altfel. Cuvintele parca nu mai vor sa iasa cu aceeasi usurinta. Am lipsit poate prea mult. Si asta nu pentru ca nu am avut inspiratie. A fost si este o perioada dificila in viata mea. Si totusi ma simt vinovata ca nu mi-am gasit putere,curaj, timp sa scriu. Poate as fi trecut mai usor prin tot si toate. Dar am facut-o pentru ca nu aveam nimic frumos de spus. E ciudat cum viata ti se poate schimba datorita unei clipe de neatentie.
Am asteptat momentul in care voi putea scrie povestea degetului meu cap coada, crezand ca momentul asta nu e prea departe. Se pare ca m-am inselat. Nimeni nu isi poate imagina cati nervi, cata suferinta, frustrare, deprimare iti poate provoca un singur deget,o singura operatie si o recuperare anevoioasa. Si nu, nu exagerez. Si ce e mai trist e ca toata experienta asta si-a lasat si isi lasa in continuare amprenta adanc asupra mea. Nu mai am chef de nimic, nu mai stiu de nimic (in afara de terapie si mobilizari facute acasa), zambesc tot mai rar si nu mai sunt atat de...agitata, energica, happy bouncing bunny cum zicea cineva.
E adevarat, se intampla mult mai multe rele pe lumea asta si nu ar trebui sa fac o tragedie din ce mi s-a intamplat. Insa uneori e atat de greu sa continui. Nu de putine ori ma simt sleita de puteri, iar speranta e doar o raza slab perceptibila. Nu pot sa cred ca am ajuns sa ma simt atat de ciudat, atat de singura impotriva tuturor, atat de deprimata. Mi-e dor de nebuneala mea, de glumele tampite si rasul cu gura pana la urechi. Mi-e dor sa ma pot bucura de ceva cu adevarat( de altceva in afara de progresele de la terapie). De multe ori imi vine sa fug mancand pamantul, sa evadez din propria-mi viata, dar stiu ca e imposibil. Asa ca incerc in felul meu sa continui oricat de greu mi-ar fi. Dar enough with that, ca nu vreau sa imi plangeti de mila.
Totusi este si o parte buna in toata treaba asta, believe it or not. Sunt mai rasfatata, glumesc. Experienta asta m-a facut si ma face mai puternica, mai recunoscatoare pentru tot, mai realista. Si pe langa asta, m-a apropiat mult mai mult de sora mea, careia ii multumesc ca m-a suportat si m-a ingrijit, incurajat si ajutat cum a stiut ea mai bine. De aici si vorba, cine nu are sora ca a mea sa isi cumpere.
Cred ca ar fi bine sa ma opresc aici daca tot am ajuns intr-o zona mai optimista, pana nu o iau iar razna. Va urma!

rezumat

Nu am avut nici chef si nici dispozitia necesara sa scriu. Poate ca nici postul asta nu e o idee prea buna tinand cont ca nu sunt in cea mai buna forma. Mi-e dor de momentele in care scrisul era una din bucurii. Poate ca inca este, doar ca frustrarea, disperarea si nervii imi cam rapesc din orice bucurie. Am inceput terapia, doare ca naiba. Nu vad nici o imbunatatire si asta ma scoate din sarite mai ales ca eu nu sunt o persoana rabdatoare. Unde mai pui ca am racit foarte tare si imi ciuruieste sora mea venele, asta cand le nimereste ca in ultimul timp s-au ascuns, poate chiar au fugit.


Asa incepea postul meu, acum cred ca intelegeti de ce am lipsit o luna, nu?