A trecut atata timp, incat am emotii, parca e pentru prima oara. Am atatea idei, atatea de povestit si parca nu stiu cu ce sa incep. Ma simt stangace si am emotii. Exact ca la primul meu post. Numai ca acum e altfel. Cuvintele parca nu mai vor sa iasa cu aceeasi usurinta. Am lipsit poate prea mult. Si asta nu pentru ca nu am avut inspiratie. A fost si este o perioada dificila in viata mea. Si totusi ma simt vinovata ca nu mi-am gasit putere,curaj, timp sa scriu. Poate as fi trecut mai usor prin tot si toate. Dar am facut-o pentru ca nu aveam nimic frumos de spus. E ciudat cum viata ti se poate schimba datorita unei clipe de neatentie.
Am asteptat momentul in care voi putea scrie povestea degetului meu cap coada, crezand ca momentul asta nu e prea departe. Se pare ca m-am inselat. Nimeni nu isi poate imagina cati nervi, cata suferinta, frustrare, deprimare iti poate provoca un singur deget,o singura operatie si o recuperare anevoioasa. Si nu, nu exagerez. Si ce e mai trist e ca toata experienta asta si-a lasat si isi lasa in continuare amprenta adanc asupra mea. Nu mai am chef de nimic, nu mai stiu de nimic (in afara de terapie si mobilizari facute acasa), zambesc tot mai rar si nu mai sunt atat de...agitata, energica, happy bouncing bunny cum zicea cineva.
E adevarat, se intampla mult mai multe rele pe lumea asta si nu ar trebui sa fac o tragedie din ce mi s-a intamplat. Insa uneori e atat de greu sa continui. Nu de putine ori ma simt sleita de puteri, iar speranta e doar o raza slab perceptibila. Nu pot sa cred ca am ajuns sa ma simt atat de ciudat, atat de singura impotriva tuturor, atat de deprimata. Mi-e dor de nebuneala mea, de glumele tampite si rasul cu gura pana la urechi. Mi-e dor sa ma pot bucura de ceva cu adevarat( de altceva in afara de progresele de la terapie). De multe ori imi vine sa fug mancand pamantul, sa evadez din propria-mi viata, dar stiu ca e imposibil. Asa ca incerc in felul meu sa continui oricat de greu mi-ar fi. Dar enough with that, ca nu vreau sa imi plangeti de mila.
Totusi este si o parte buna in toata treaba asta, believe it or not. Sunt mai rasfatata, glumesc. Experienta asta m-a facut si ma face mai puternica, mai recunoscatoare pentru tot, mai realista. Si pe langa asta, m-a apropiat mult mai mult de sora mea, careia ii multumesc ca m-a suportat si m-a ingrijit, incurajat si ajutat cum a stiut ea mai bine. De aici si vorba, cine nu are sora ca a mea sa isi cumpere.
Cred ca ar fi bine sa ma opresc aici daca tot am ajuns intr-o zona mai optimista, pana nu o iau iar razna. Va urma!
4 comentarii:
Dupa ce am trecut printr-o perioada groaznic de neagra, mai neagra ca negrul... si eu mi-am revenit. si te pot asigura si pe tine, ca pana la urma vin si lumina si caldura si lucrurile frumoase. si dup-aia poate iara o sa vina putin negru si iar putina lumina... ca asa-i in viata. uneori caii albi alearga inaintea cailor negrii, alteori invers, alteori alearga impreuna. :)
multumesc pentru incurajari! >:D<
Daca s-ar gasi pe toate drumurile o sora!
>:D< broscutzo!
Trimiteți un comentariu